Sambata dimineata m-am trezit cu mesaje de la fratele meu care ma anunta de o tragedie intr-un club. Am intrat pe Facebook si pe masura ce citeam ma igrozeam tot mai tare.

Andrei Galut, solistul trupei Goodbye To Gravity e colegul nostru si au fost cu el, ca sa il sustina, alti colegi si prieteni si prietenii lor. Pe unii dintre ei ii stiam doar din vedere, doar lucram pe acelasi etaj. Cu altii schimbam politeturi.

Dar Livia Stan era colega noastra de echipa…fata cu parul roz…o fata blanda, modesta si discreta. O stiam de 3 ani si am descoperit-o putin cate putin la fiecare curs la care participa. In iunie venise la Inteligenta Emotionala si am vorbit printre altele despre empatie. A ascultat povestile colegilor si si-a deschis si ea sufletul in fata lor.

Pe Mimi Voicu o stiam de 9 ani. Era ca un inger pe Pamant, mereu zambitoare si cu o vorba buna pentru toata lumea cu care se intalnea. O fata cu o pofta si o iubire pentru viata cum rar iti e dat sa vezi. Era printre primii care sarea in ajutor oricand era nevoie. Am vorbit cu ea acum cateva zile pe hol. Am intrebat-o cum e si ce mai face, mi-a raspuns repede si apoi a mutat discutia pe mine: cum ma simt, ce face Alex, cum e bebe, e baiat sau fata? Pentru ca asa era ea, ii punea pe ceilalti pe primul loc…

Am stat tot weekend-ul cu ochii in telefon, asteptand vesti cu sufletul la gura. Duminica dimineata pe la 08:00 am aflat ca Livia era una din persoanele neidentificate de la INML. A fost primul soc. Al doilea a venit la scurt timp dupa cand am aflat ca inima lui Mimi a incetat sa mai bata.

Am umblat prin casa cu un gol imens pe dinauntru. M-am revoltat si m-am intristat pana m-au apucat contractiile.

In dimineata asta aveam de facut analize la Institutul de Hematologie. Am fost impresionata de sutele de oameni ce stateau la coada in frig sa doneze sange.

Am ajuns apoi la birou. Stiam ca va fi greu, dar cand am vazut pozele cu Mimi si Livia, florile aduse, lumanarile aprinse si lumea adunata in fata cladirii m-am trezit cu un nod urias in gat si cu lacrimi in ochi.

La etajul 5 era liniste. Lume imbracata in doliu, cu ochii plansi si capul plecat. Colegi care au pierdut oameni dragi, colegi care au reusit sa iasa la timp din club si colegi care vineri seara nu apucasera sa isi termine treaba si au stat la munca peste program, asta fiindu-le salvarea. Cuvintele erau de prisos oricum. Ne intelegeam din priviri…

Oamenii s-au mobilizat sa stranga banii necesari pentru inmormantarile de maine, ca deh…preotii nu muncesc altfel se pare. Dar despre asta au scris altii deja.

Asteptam in continuare vesti despre ceilalti colegi care se afla internati in stare grava la diferitele spitale din Bucuresti.

Nu imi pot imagina prin ce trebuie sa treaca familiile victimelor si ranitilor. Ma gandesc cu groaza ca peste vreo 10 ani sau poate 15 Alex va vrea si el sa ajunga sa isi sustina artistii preferati, sa mearga la vreun concert cu prietenii.

Mimi spunea ca toate lucrurile pe lumea asta se intampla cand trebuie, pentru ca trebuie. Sper ca a avut dreptate, pentru ca, sincer, in momentul asta eu nu pot pricepe de ce 30 de oameni s-au stins cu mult inainte de vremea lor.

Livia, Mimi – sa va odihniti in pace! 🙁

 

14